Şi de une-am auzit-o, v-am povestit-o: cărindarul învăţăturilor pascale îndătinate

În aprilie, luna a doua în calendarul vechi roman şi luna a patra în calendarele iulian şi gregorian, anotimpul cald şi verde câştigă războiul cu cel friguros şi gri. Un război, desfirat în mai multe bătălii, unele pierdute, altele câştigate, scociorât încă din zilele Babei Dochia – când aceasta, sleită de puteri, se izmenea de cele 7, 9, 12 cojoace – lungit şi mai târziu când toate vieţuitoarele ieşeau din hăul căscat în pământ pentru a se dezmorţi la căldura focurilor aprinse în cinstea lor . Este o lună a primenirii şi nu e păcăleală – să nu uităm de 1 Aprilie, Ziua Nebunilor, o glumă d-ale maramureşenilor – pentru că omul din popor îi zice Prier, adicătelea timp favorabil înnoirii, prielnic lepădării de ceea ce a devenit murdar şi igrasios.

Iar de se întâmplă să mai fie şi vreme cu timp friguros şi secetos, înşelător pentru semănături, aprilie se mai numeşte şi „Traistă-n băţ”, plină cu sărăcie, să zicem aşa. Asta are prea puţină importanţă, pentru că în această lună toată natura se „pre-găteşte” pentru un ritual de sărbătoare – Paştele, înnoirea anuală a lumii prin moartea şi învierea Mântuitorului, iar haosul, sărăcia şi întunericul fac loc echilibrului, armoniei şi luminii. Şi aşa cum se petrece şi în alte scenarii de primenire, se fac sacrificii (tăiatul mieilor şi, în unele zone, a purcelului, spartul ouălor), se prepară alimente rituale (colaci, pască), se aprinde ritual lumina, se crede că se deschid mormintele şi cerurile, că vorbesc animalele şi ard comorile.

Multe isprăvi se gată în aste zile şi Dumnezeu să ne ţie, deoarece cuvântul din poveste înainte lung mai este, iar drumu-i lung şi multe obiceie, pe câte bordeie avem de omenit. Colinda-vom niscaiva bordeie pe drumul dintre Sâmbăta Floriilor şi Paşte, care păstrează datinile nedeocheate de apucăturile moderne. Doamne, ajută izvodului ăsta să se mântuiască şi să aducă lumină celor care vor să afle tainele încă bine păstrate ale obiceiurilor pascale româneşti!

Din capul locului, să nu lucrezi în Sâmbăta Floriilor, pentru că e rău de căzături din pom, cum a murit şi Lazăr. În această zi, mai bine trimite-ţi copiii să joace „Hai să înviem pe Lazăr” şi vezi să nu cumva să trişeze careva. Jocul este simplu: un jucător, Lazăr, se preface mort, iar ceilaţi fac hora în jurul lui, „prohodindu-l”. Când se apleacă asupra „mortului” pentru a-l săruta, acesta îl strânge în braţe pe cel pe care-l apucă. „Ietă, mă! A înviat Lazăr”, spun ceilalţi şi încep să-l lovească pe Lazăr cu palma sau mişca până când acesta se ridică în picioare, mort prefăcându-se jucătorul prins. Jocul continuă până le vine tuturor rândul la „lăptuceală”.

În Duminica dinaintea Paştelui sunt Floriile. Mare sărbătoare şi binevenită dezlegare la peşte, la apusul unui post lung şi aspru! Să te trezeşti dimineaţa şi să mergi la biserică, cu crengi de salcie îmbobocită sau înfrunzită, pentru le sluji preotul. Când te întorci acasă cu ele sfinţite, păstrează-le la icoane vreme de un an sau pune-le la porţi, la grinda casei sau pe morminte. Ai putea să le plantezi şi în grădină. Oriunde le vei pune şi pe oricine şi orice vei afuma cu ele, nu uita cu un „Doamne, ajută!” să te rogi pentru sănătate şi leac pentru amestecate boli (sperietură la copii, dureri de mijloc la femei), pentru dezlegare de spurcate vrăji, pentru noroc, contra trăsnetelor, pentru sporul laptelui la vite, pentru recoltă bogată la cânepă, pentru câte şi mai câte. Copiii să-şi facă tilinci din coaja smicelelor de salcie să cânte cu ele, în amintirea Mântuitorului, care la vârsta lor, minunate fapte săvârşea.

Fetele să meargă la colindat cu Lăzărelul. Una dintre fete, Lăzăriţa, să se îmbrace mireasă şi împreună cu celelalte surate să colinde pe la casele din sat. Cu paşi domoli, Lăzăriţa să se plimbe, înainte şi înapoi, în cercul format de suratele ei, care povestesc, pe o melodie simplă, drama lui Lazăr sau Lăzărică: a plecat cu oile de acasă, s-a urcat în copac pentru a tăia animalelor frunză, a căzut şi a murit. A fost găsit de surioare, scăldat în lapte dulce, îmbrăcat în frunze de nuc, iară apa de la scăldat a fost aruncată pe sub nuci.

Pregătit eşti tu, cititorule, oare, pentru Săptămâna Mare? Căci mari patimi trebuie să înfrânezi şi multe canoane trebuie să mântuieşti.

Să nu munceşti toată săptămâna – bună treabă aiasta-i! – căci „e păcat să ne facem treburile când domnu Ristos e’n canun”.
De Joimari ai pregăteală mare pentru Moşii de Joimari, adică pentru sufletele răposaţilor care vin pe uşile Iadului şi Raiului şi se aşază pe streaşina sau pe coama casei pentru a petrece până la moşi.

Tu, femeie, trebuie să te scoli la cântatul cocoşilor, să împarţi colaci şi căpeţel la vecini şi rude. Cum nu ştii ce-i acela un căpeţel? Coci o năpuroşenie, adică un colac de grâu, deasupra pui o lingură de colivă presărată cu nuci pisate şi zahăr, aşezat cu gura cuţitului în felurite figuri – laba gâştei, să zicem – şi mai pui o prescură şi un aranghel – un colăcel din făină cu o cruce deasupra. Iară tu, bărbate, trebuie să pregăteşti Focul de Joimari, cu smicele de boz sau alun aduse de copii, fete nemăritate sau femei iertate. Pe podeaua casei, ori în curte, ori în grădină, ori în cimitir aşază, pe scaune pregătite pentru spiritele moşilor tăi, colaci şi case de lut înfrumoşate cu flori şi umplute cu apă, vin şi mâncare gătită şi luminează-le calea cu lumânări aprinse.

Dacă te-ai mutat în casă nouă, vezi să nu faci pomeni, căci e rău de moarte. Şi să nu mături prin casă de dimineaţă şi să dai gunoiul afară, căci morţii sunt flămânzi şi cu gurile căscate şi le azvârli gunoiul în gură. Ai răbdare până se satură!

Voi, feciorilor, n-aveţi de ales: bateţi toaca şi colindaţi pentru sufletele morţilor sau strângeţi-vă în cete de trei sau mai mulţi, îmbrăcaţi-vă în zdrenţe, înarmaţi-vă cu recuzita de tortură – oală cu foc, vătrai, căldăruşă cu jăratic – şi mergeţi de colindaţi cu Joimărica pe la case cu fete de măritat, să verificaţi dacă au terminat de tors cânepa:

„Câţii – Câţii
Tors-ai câlţii?” sau
„Hupa-i – Hupa
Tors-ai stupa?” să le întrebaţi.

Dacă ouă veţi primi, o urare veţi grăi:
„Să-ţi trăiască găinile,
Să se prăsească ca furnicile!”.

Iară dar de nu v-a da, iac-aşa veţi blestema:
„Să moară găinile,
Să se prăsească găile!”

Tare spăriate-s fetele codane şi leneşe de Joimăriţă, o slută de femeie, urâtă de mama focului, despletită şi cu dinţii rânjiţi, care vine în noaptea de Joimari şi le toacă „deştele” pentru că n-au isprăvit de tors cânepa. Înainte vreme, când lumea era rară, toţi şedeau cu uşile încuiate şi mânjite cu usturoi, dar Joimăriţa bântuia la ferestre, urlând:

„…Câlţii dacă n-ai torcat (tors)
Mâinile ţi le-am tocat!”.
Fetele răspundeau: „Tors, cocoană, tors”.

Aşa se face că a răspuns o fată, care mai avea un fuior netors în pod. Joimăriţa n-a crezut, s-a suit în pod şi cotrobăind prin sgrebeni , leftere şi prin dinţii daracilor, a dat de fuior. A coborât foc şi pară, răcnind:

„Hor! Hor! Hor!
Mai e în pod un fuior!”
A trântit la podea uşa mânjită cu usturoi şi nu s-a lăsat până nu i-a ciopârţit mâinile fetei.

Nu-s mai breji nici flăcăii sau gospodarii care nu mătură curtea sau nu meşteresc gardul. Joimăriţa dă foc gunoiului sau gardului şi le bagă bărbaţilor mâinile în spuză.

Neapărat să mergi la denie, să îngenunchiezi de 12 ori, pentru că se citesc 12 evanghelii. Tu, femeie, ia-ţi o sforicică la tine şi făureşte câte un noduleţ după sfârşitul fiecărei evanghelii: e leac bun de încins copiii bolnavi de friguri, femeile însărcinate, care nu pot să nască „la facere” sau de „legat copiii” pentru femeile care vor să iubească, dar copii să nu mai facă.

Vinerea Paştelui e şi Vinerea Seacă. Nu pune nimic în pământ, cică nu prea răsare, căci atunci au răstignit şi îngropat pe Mântuitorul. Nu munci că e rău de bube, numa’ vezi că-i ceva roboteală prin casă de făcut pentru sărbătoarea Învierii. Unele femei se pun să închistreze ouă şi de aici şi numele de Vinerea Ouălor.
După prânz trimite copiii pe deal să adune flori de câmp, de cele care se găsesc: viorele, floarea Paştelui, călţunei…Seara devreme, îmbracă-i să meargă la biserică împreună cu o lumânare, să treacă „pe su’ Domnu’ Ristos”. E regulă generală pentru tot omu’ să se înfeţe cu haine noi, cumpărate sau făcute în casă, să meargă la biserică şi să treacă de trei ori după ce s-au închinat, pe sub masa pe care este aşezată crucea şi Evanghelia.
La priveghere, femeile jelesc la morminte. Atunci se ocoleşte biserica, iar dacă lângă ea este un mălin înflorit, lumea rupe ramuri şi flori, căci sunt bune de leac, la fel de fel de boli. Fă şi tu ca ei! În biserică, în timpul miruitului, preotul împarte enoriaşilor, flori, care sunt păstrate la icoane. Femeile şi fetele le pun în tuciul în care fierbe apa pentru lăut.

Şi nu să nu te pună păcatul să mori în Vinerea Paştelui şi nici în toată Săptămâna Patimilor! În focurile iadului vei nimeri, căci atunci sunt canoanele Domnului nostru, Iisus Hristos!

A doua zi dimineata, în Sâmbăta Pastelui, purcede la încondeierea, împietrirea şi roşirea ouălor, pe care n-ai uitat să le alegi cu grijă la Miezul Păresimilor …Cu condeiul, cu chişiţa, cu feşteleul…N-ai prin casă aşa ceva, înşfacă o lumânare ori o pană de gâscă, ce ţi-e la îndemână… Pe ouă de le vindecă, scrie, încondeiază. Sapă-le, munceşte-le, împuiază-le, năcăjeşte-le, închistrează-le…

Îmbrăcat în hainele cu care ai fost la Denia Prohodului, mergi iarăşi la biserică şi te grijeşte. Adu-ţi aminte să aşezi glie de iarbă verde la pragul uşii sau pe stâlpii porţii, vei vedea de ce. Ia şi ouăle să le sfinţească părintele: să le pui mai apoi la icoane sau să le dai la vite, să le împarţi pentru pomenirea celor morţi sau să le ciocneşti cu ai tăi, căci oricare dintre voi v-aţi „rătăci” peste un an va fi în stare să „vadă” chipurile celorlalţi şi să găsească drumul spre casă. Ciocneşte ouă cu toţi cei cu care vrei să te întâlneşti pe lumea cealaltă .

Trimite-ţi copiii la leucă, să joace în jurul focului să alunge moroii şi strigoii din cimitir . Iar la miezul nopţii, adunaţi-vă, cu mic, cu mare, cu cei apropiaţi sau cu oricine îţi iese în calea spre casă, pentru a vă vesti unul altuia:

„Hristos a înviat!
Adevărat a înviat!”

Căci o bucurie negrăită coboară peste lume, când preotul rosteşte cerescul îndemn: „Ziua învierii să ne luminăm cu prăznuirea şi unui pe altul să ne îmbrăţişăm; să iertăm toate pentru înviere!”

De la biserică să vii degrabă acasă cu lumânarea aprinsă pe drum. Ocoleşte, mai întâi, casa de trei ori. Calcă pe pragul de iarbă moale pentru sănătate şi spor la toate, apoi intră, fă o cruce cu lumânarea aprinsă în tus-patru pereţii casei. Păstrează lumânarea pentru vremuri de primejdie, bunăoară, trăznete, cutremure, duhuri necurate, „boale” urâte, Doamne, fereşte de câte şi mai câte! Să te supui rânduielii pascale, care grăieşte astfel:

Porunca 1: În Noaptea de Înviere, feciorii să facă un foc mare la poarta bisericii, pe care să-l ţină nestins până la ziuă.

Porunca 2: În dimineaţa Paştelui, femeile care n-au isprăvit de lucru să-şi vadă de treabă, să lucreze înainte de liturghie, că nu-i păcat. E păcat să lucrezi duminica.

Porunca 3: În dimineaţa Paştelui, înainte de a pleca la biserică, învesteşte-te, dar nu cu hainele noi. Bărbaţii să poarte cămăşi simple, ori cusute cu flori, murele şi mintene cu mâneci, nădragi (ori iţari), să se încingă cu brâu şi bete, să se încalţe cu opinci sau iminei, iar pe cap să poarte pălării. Femeile: ii, vâlnice ori fote, mureluţe, marame ori peşchire , barişe , ori dirmele şi să umble totdeauna îmbrobodite. Fetele, asijderea, numai că ele pot purta capul descoperit. Înainte de a îmbrăca o haină nouă, să treci musai prin ea o para de aur sau de argint, sau, dacă n-ai, un lucru de fier, că e amnar, că e cuţit sau altceva. Altminteri, nu vei fi sănătos şi nici cămaşa trainică.

Porunca 4: Duminică dimineaţa, înainte de a porni copiii la biserică pentru a se împărtăşi, bărbatul să pună mâna pe o sapă şi să taie nişte brazde de pământ cu iarbă vede, să le întindă în casă pe pomesteală , lângă pragul uşii, pentru ca la plecarea şi la venirea copiilor de la „păştiţe”, când or trece pragul să calce peste ele. Brazdele să stea aici 3 zile, cât e Paştele de lung.

Porunca 5: Femeile să împartă copiilor ouă roşii de pomană, la uşa bisericii. Să se facă prinoase de Paşti de câte 4 sau 8 ouă, fără colivă. Creştinul mai trebuie să dea la miruială, acolo de unde ia anafură, câte două ouă roşii.

Porunca 6: În ziua de Paşti, copiii să mănânce – dacă au – peşte rămas de la Florii sau de pe la Blagoveştenii , numai după ce „şi-au dezlegat gura cu ouă”.

Porunca 7: În ziua de Paşti, de îndată ce te deştepţi, să pui mâna pe un cleşte de fier, ori pe clanţa uşii, ca să fii sănătos şi tare. Mai peste zi încolo, să te fereşti de a pune mâna pe sare, căci tot anul îţi vor năduşi mâinile.

Porunca 8: Să mănânci ouă nesărate în ziua de Paşti, altminteri ţi se vor pârli mâinile. Să păstrezi un ou roşu şi încondeiat de la Paşti şi să-l pui vara în patul cu gândacii, pentru ca să nu ţi se deoache gândacii sau gogoşile. Când ai ciocnit, să dai oul celui care ţi l-a spart, altminteri îţi ies gâlcile şi buboaiele cât oul.

Porunca 9: Să nu coci în spuză, ci numai să fierbi ouăle de la Paşti până la Sf. Gheorghe, altfel se coc ţâţele vacilor şi e rău de făcut bube.

Porunca 10: Ferice de sufletul ăluia care o muri în ziua de Paşti. „Să fi făcut câte păcate toate, merge nejudecat în raiu’!” Tot ferice e şi de cel care o muri în orice zi din Săptămâna Luminată.

Iar ca un canon suplimentar: Prăznuieşte şi te veseleşte după slujba de Înviere. Trei zile ţine Paştele! Căci, nu uita, omul e ca oul, fragil, expus primejdiilor şi morţii în orice clipă. Şi dacă ouăle roşii sau încondeiate sunt binecuvântate în lunga veghe a Învierii, binecuvântaţi, rogu-vă, aceste învăţături, cu grijă căpătate şi grabnic vouă date, pentru ca împreună să ne bucurăm şi să cântăm:
„Hristos a înviat!”

Notă: Pentru bibliografie, note de subsol şi alte explicaţii citiţi şi http://revistahiperboreea.ro/wp-content/uploads/2012/12/nr-3.pdf, pag. 65-74.